Deoarece societatea modernă nu a învăţat să accepte dezabilitatea (realitatea), părinţii sunt disperaţi când sunt în faţa unui astfel de diagnostic. Acestui moment îi urmează perioade de acomodare şi depăşire a stresului datorat diagnosticului, iar apoi perioade de acomodare şi de depăşire a stresului datorat dificultăţilor financiare şi de timp pe care le implică un astfel de diagnostic. Chiar şi cu susţinerea din partea celor apropiaţi, părinţii trec prin perioade grele. Cele mai bune protecţii împotriva discriminării sunt cele care vin din inimile oamenilor, care cred că discriminarea este greşită din punct de vedere moral. Cred din ce în ce mai mult în ideea de a ne crea singuri realitatea, de a ne accepta realitatea. Astfel, conştientizez că gândurile creează lucruri, că trăim ceea ce gândim şi, mai mult, că atragem asupra noastră ceea ce gândim. Aşa să fie oare?
Se spune despre visători că neagă realitatea iar despre realişti că îşi neagă dreptul la visare.
Oricare ar fi contextul, adeseori ne trezim folosind negarea ca pe o armă împotriva sau în favoarea noastră.
Am fost învăţaţi să ne raportăm la exterior şi de aceea nu încetăm să facem corelaţii,
comparaţii, antiteze între cine suntem noi şi modelele pe care le primim. Dacă ar fi să alegem între a trăi încărcaţi de emoţii pozitive şi entuziasm, visuri şi speranţă versus decepţii, plafonare şi cel mai rău scenariu care se poate întâmpla mereu, cred că aţi alege prima variantă.
Dacă eşti pragmatic vei spune că e necesar să pui răul înainte pentru că astfel eşti pregătit pentru surprizele neplăcute ce pot apărea. În ambele cazuri una dintre variante este negată.
De câte ori închidem ochii, în faţă avem ceea ce e inconvenabil pentru noi şi ne agăţăm de speranţa pentru a ne apăra.
De câte ori preferăm să lansăm un postulat care să ne salveze de realitatea în care ne aflăm?
Ne asumăm succesul şi, când vine vorba de o situaţie ratată, acuzăm alţi oameni, situaţii.
Dependenţii neagă că ar avea o problemă. Pesimiştii neagă că ar putea reuşi, iar optimiştii că ceva ar putea merge rău. Unde poţi plasa negarea şi de ce vrei să te aperi?
Reprimăm şi înlăturăm din memorie gândurile stresante.
Toţi folosim acest mecanism, în special când este vorba de calitatea vieţii noastre.
Refuzăm să conştientizăm ceea ce nu funcţionează, ne agăţăm de orice interpretare pentru că astfel scăpăm de suferinţă.
În relaţii, în carieră, în viaţa de zi cu zi, primul instinct este să fugim de ce ne-ar putea răni sau să ne apropiem de ceea ce ne dorim. Negarea este spinul care împiedică schimbarea.
Până unde putem merge ascunzând de noi adevăratele cereri ale sufletului, închizând ochii în faţa experienţelor care ne menţin blocaţi în insatisfacţie. De câte ori cădem în capcană, când ego-ul pune stăpânire pe noi şi ne transformă în atotputernici şi atotştiutori, închizându-ne în propriile noastre închisori?
Ridică-te şi admite că ceea ce trăieşti azi îţi bucură sufletul sau te scufundă în insatisfacţie.
Asumă-ţi responsabilitatea pentru viaţa trăită. Fă-o ACUM!
Dacă ceea ce trăieşti azi nu îţi mângâie trupul, sufletul, mintea, atunci treci la acţiune!
Dacă ai fost dictat/ă prin viaţă de voci care nu îţi aparţin, pleacă urechea la propria ta voce!
Cea mai mare barieră pentru ca cineva să-şi atingă maximul potenţial este negarea lui.
Ce părere ai ???
Foto :http://metapoeme.com/2010/05/actor-autor-spectator/
